Vad fericirea cu ochii, mi-e prea greu sa o ating cu propriile maini, dar ii vorbesc, ii pot vorbi, despre fiecare lucru pe care mi-l amintesc, pe care il mai port dupa mine, precum un imparat isi poarta tezaurul. Este mai mic decat tezaurul unui imparat, poate chiar si decat avutia multor cersetori, dar acest tezaur al meu, pe care l-am strans si imbunatatit de dinainte de a ma cunoaste, este tot ce am in momentul de fata, tot ce am avut vreodata, tot ce imi va ramane, dar mai mult ca sigur, este cel mai de pret lucru al meu. Sunt acele lucruri pe care unii oameni ti le incredinteaza cu caldura, pe care trebuie sa stii sa le furi de la alti oameni, si pentru care trebuie sa exploatezi mine abandonate, sau sa fii putin atent pe jos atunci cand mergi pe strada, pentru ca alti oameni le-au lasat acolo, nu din greseala, ci din dorinta de a le avea cat mai multi oameni. Aceasta avere a fiecaruia este atat de importanta pentru mine, la fel cum cred ca va fi mereu, deoarece pe ea o voi putea cultiva mereu, pana cand anii vor veni si mi-o vor pustii, banut cu banut, de la cele mai marunte monede, pana la diamantele greu slefuite in timp. Atunci eu nu voi mai fi eu, si toata lumea pe care o cunosc, nu va mai exista in felul in care o facea.
Acum nu este vremea sa vorbesc nici despre timp, si nici despre aceste avutii foarte pretioase, insa a trebuit sa precizez, ca sa fac cunoscut faptul ca sunt cele mai importante lucruri pentru mine si ca incerc sa ti le ofer drept dar, cu fiecare ocazie, treptat insa, pentru ca oferit dintr-o singura miscare, tezaurul acesta este prea fragil sa nu se imprastie pe pamant si sa nu se piarda pentru totdeauna sau sa nu fie cules de altii. In momentul acesta, trebuie sa iti spun tie fericire ca mi-ai amintit ce este aceea viata, si ca de fiecare data, tu nu ramai, ca foarte multor oameni insa dai ocazia sa traiasca viata cat de intens este posibil, cu scopul ca intr-o zi vor intalni din nou fericirea, asa si tu mi-ai amintit cat de cumplit e sa traiesc, si ardoarea cu care imi doresc sa mi te implinesc. Asemeni fiecarui om, probabil nu voi avea aceasta ocazie, fiind prea slab, insa mi-ai adus aminte de ce traiesc de fapt, traiesc pentru tine. De-a lungul ultimilor ani, mi-am gasit tot felul de pretexte cu care mi-am scuzat existenta, stiind in sinea mea ca adevaratul motiv este atat de indepartat si totusi negasindu-l, deoarece ma inspaimanta faptul ca din cauza distantei nu il voi putea atinge niciodata. In ultimele zile am avut curajul sa neg din nou toate aceste pretexte, si sa imi ridic privirea catre adevaratul scop colectiv, lasand la o parte micile bucurii efemere.
Dintre toate elementele ce mi-au influentat viata in ultimul timp, cel mai important a fost momentul in care am realizat ca traiesc o minciuna, avand ce nu imi este necesar si dorindu-mi ce nu ma face fericit. In mintea mea sunt o multime de idei ce se sugruma una pe cealalta, acum cand toata fiinta mea striga adevarul, iar contextul in care ma aflu, temerile si ezitarea incearca sa ascunda acest strigat, aproape disperat, al meu catre mine insumi. Voi sunteti prea departe ca sa il puteti auzi, insa este cel mai bine asa, pentru ca o singura persoana trebuie sa il auda, si ca de obicei, egoistul din mine spune ca sunt eu acela, pentru ca trebuie sa ma trezesc si sa incep din nou sa traiesc.
Sa traiesc? Am si uitat cum se face acest lucru, era foarte usor sa exist la intamplare, sa fac lucruri bune si nu foarte bune, pur si simplu sa le fac, era simplu sa vreau si sa nu vreau, acum cand trebuie sa traiesc, am de intampinat greutati adevarate, obstacole in calea fericirii, ce refuza cu incapatanare sa se arate, pe masura ce teama mea refuza sa imi dea drumul. A trai a fost ceva atat de amuzant in trecut, ma putea insufleti oricand, imi oferea ceva ce nu puteam obtine in nici un alt fel, imi oferea motivatie si dorinta, ma facea sa simt cat de apasatoare poate fi greutatea lumii, dar si cat de usoara poate deveni atunci cand vrei sa o porti pe drumul pe care doar tu trebuie sa mergi, atunci cand este cu adevarat corect sa faci asta.
Tu esti fericirea pe care nu am avut-o niciodata, pe care am refuzat sa o doresc, desi toata fiinta mea imi spunea ca te doreste, esti fericirea pe care o reflect de fiecare data cand esti mai aproape, si pe care incerc din rasputeri sa o ascund, si pe tine nu am sa te pot atinge nicioda, iar daca am sa o fac va fi probabil prea tarziu. De fiecare data cand am ocazia sa iti vorbesc, lumea mea devine si vara si iarna, climatul este musonic in jurul meu, insa in suflet port calmul acelui samurai care ii guverneaza fiinta la fiecare actiune. Stiu ca asemeni aceluia, viata mea devine o fatalitate in fiecare secunda, iata au trecut mai mult de 21 de veri si intru de asemenea in iarna cu acelasi numar. Dintre toate acestea cea mai frumoasa iarna, toamna si primavara au fost atunci cand ti-am putut vorbi, desi momentele acelea au durat atat de putin, pentru mine inca mai dureaza, am refuzat sa le uit sau sa ma opresc din a repeta discutiile noaste ale caror cuvinte nu le mai cunosc, stiu doar sentimentele ce imi dominau gandirea.
Viata mea a fost o lupta haotica, care seamana perfect acestui articol, dar care asemeni lui nu se va incheia, pentru ca nu a atins subiectul fericirii...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu