Cum as putea sa incep... A trecut atat de mult timp, am uitat cum trebuia sa incep, si stand sa imi aduc aminte realizez ca am uitat si cum ar fi trebuit sa continui. Un lucru mi-a ramas si anume finalul! Nu am uitat finalul, asa ca am sa incep cu el. Ce alt inceput mai bun decat un final?
Si au trait fericiti pana la adanci batraneti... Glumesc, nu ma aflu intr-o carte pentru copii, intr-una din cartile acelea frumoase in care pana la urma toata lumea e fericita. Nu ma aflu nici macar intr-o carte de copii trista, care ar trebui sa nu fie citita de niciun copil, deoarece aduce mai multa melancolie in sufletul micutului, iar apoi parintele se intreaba de ce copilul sau e depresiv. Sunt chiar aici, intr-o poveste al carui final nu il voi scrie eu pentru mine, dar final pe care il pot alege eu intr-o mai mica sau mai mare masura, depinzand de vointa pe care o am, dar si mai mult, depinzand de vointa pe care mi-o insufli tu. Desi hilar, intotdeauna am fost asa, mi-am ales gresit scopuri, motive si abordari, apoi am continuat sa gresesc spre a-mi indeplini scopurile gresite, pentru ca in final sa ma pot intreba ce am facut cu viata mea de a ajuns atat de diferita fata de ce ar fi putut sa fie.
Prima mea greseala adevarata, printre altele mai mici, a inceput intr-o zi de toamna, si s-a terminat la finalul lunii ianuarie, patru ani mai tarziu. Timpul mi-a pictat viata in nuante de gri din ce in ce mai inchise, pana in zilele in care faptul ca existam imi lasa atunci cand imi inchideam intr-un final ochii, un gust amar, pe care a doua zi dimineata nici o pasta de dinti nu il putea spala, indiferent cat de renumita ar fi fost, sau de cate monezi mi-ar fi golit buzunarele. Tot ce am facut a fost sa astept si sa continui sa gresesc, nu pentru ca nu stiu cand sa ma opresc, ci pentru ca nu stiu cum sa fac acest lucru. Finalul nu a fost nicicand punctul meu forte, iar cum finalul e un nou inceput, nici la cel din urma nu m-am descurcat mai bine. Am avut destule zile in care sa uit ca exist, nici macar sa traiesc sa mai stiu, dar in care le-am amintit celor de langa mine ca exist, le-am aratat ca traiesc mai mult ca oricand si, fara sa isi dea nimeni seama, le-am aratat tuturor greseala mea pe care am trait-o in ultimii ani. Viata mea e ceva atat de indepartat incat imi e prea greu sa imi aduc aminte aroma diminetii, parfumul serii sau culoarea razelor de soare ce scaldau intr-o lumina calda lacul ce nu am obosit sa il privesc in fiecare zi din acea viata a mea.
Imi e dor de mine, asa cum am fost, probabil imi e mai dor de mine decat i-a fost vreodata altcuiva, dar mai dor de atat imi e dor de tine, tu care m-ai invatat ca dupa o viata irosita, mai poate exista o alta, tu care nu mi-ai spus niciodata ca tii la mine, desi eu te-am auzit atunci cand ai facut-o, mi-e dor de tine, de motivul pe care mi l-ai oferit pentru a continua, mi-e dor de noi, de ce nu am fost vreodata, mi-e dor sa nu mai simt pulsatiile dureroase ale inimii din pieptul nostru. Desigur, acum, sau chiar de la inceput, hilarul s-a jucat in mintea mea, m-a facut sa imi tremure mana, si sa imi ascund din nou lipsa de existenta, dar de data asta va fi diferit, trebuie sa fie diferit. E mult sub puterile mele, dar, ca sa inchei acest capitol, si ca sa conturez ideea pe care am inceput-o, am sa iti spun doar ca luand toate epitetele din lume,inflorindu-le cu metafore si amplificandu-le cu hiperbole, tot nu ar putea da nimanui o idee despre dorul pe care ti-l port eu tie.
In randurile astea vreau sa ma laud, vreau sa iti amintesc de ceea ce stiai deja, sa iti zic ca sunt mai slab decat m-ai vazut tu probabil, ca nu merit sa imi acorzi nici timpul pe care mi l-ai acordat deja, dar pentru care iti sunt profund indatorat. Eu sunt asa cum ma vezi tu, cu diferenta ca sufletul meu nu este un o substanta solida, ci o diversitate de praf colorat ce poate construi iluzii stabile, am carapacea calda, exoterma, dar interiorul meu tanjeste dupa un strop de caldura, am ochii sinceri, desi sunt cei mai usor de pacalit ochi si nesiguranta e singurul lucru ce pot spune ca a fost cu adevarat al meu. Aceasta mi-a ghidat trecutul, cu fiecare mareata greseala ce il defineste, si probabil ca este trasatura care se va afla si in viitor in caracterul meu. Nu am sa te mint, mereu mi-a placut sa fiu onest, desi uneori asta a implicat un efort prea mare, asa ca am preferat sa schimb subiectul si sa nu mai vorbim despre asta, astfel incat iti voi marturisi si restul descrierii prea subiective si afectata de lipsa ta, pe care am sa mi-o fac. De cele mai multe ori ma vei face sa iti fiu inferior, deoarece imi lipsesc cativa centimetri, dar ma incalzeste gandul ca te te voi privi intotdeauna direct in ochi, fara sa imi ridic sau sa imi cobor privirea. Am parul destul de rar, ce imi ofera speranta de a nu mai fi alaturi de mine pana voi depasi respectabila varsta de treizeci de ani, ceea ce din nou nu ma intristeaza, pentru ca acum el se asorteaza foarte bine cu parul tau, pe care mi l-ai lasat pe veci intiparit in amintiri. La final as putea spune ca tot corpul meu mai simte lipsa catorva kilograme ce nu vor intarzia sa apara odata cu inaintarea in varsta, dar care fie si in lipsa, nu imi vor face niciodata mainile suficient de slabe pentru a nu-ti putea inalta maretia trupeasca spre gloria zeilor ce au fost eclipsati de frumusete, la nasterea ta. Dureros de hilar, dar atat de adevarat!
Pe langa toate calitatile mentionate mai sus, mai vreau sa ma laud cu faptul ca am avut in viata modele de urmat, care mi-au sadit in suflet trasaturi precum onoarea, prea impura pentru a ma mai arata in viata ta, cinstea care mi-a condus aproape toate actiunile, dar si mustrarea si autocritica ce nu au intarziat sa completeze episoadele la care cea de-a doua nu a fost in totalitate prezenta, si pe care le-au lasat acolo sa se matureze si sa infloreasca odata cu trecerea timpului. Prea putini au fost acesti carora le mai pot multumi acum pentru toate lucrurile bune pe care le-au oferit existentei mele plapande, dar planuiesc sa le multumesc celor catorva oameni fata de care mai am cum sa fac un astfel de gest, si pentru care multumirile mele vor mai avea sens.
De cand a devenit totul un monolog la persoana a doua nici nu mai stiu, asa cum am spus, am si uitat cum se face asta, dar voi lasa memoria sa imi aminteasca de tine, ca in fiecare zi si gandurile mele le voi lasa libere, pentru ca tu sa nu le citesti niciodata.
Pe lista celor carora le voi adresa multumiri la un moment dat esti si tu, vei spune probabil din cauza ca mi-ai fost conjunctura de care sa ma atasez, iar eu iti voi spune ca gresesti, deoarece ai fost pentru mine mult mai mult de atat, ai fost motivul pentru care a trebuit sa raman in viata si sa merg mai departe, sa calc stingher pe urmele pasilor tai, astfel incat sa ma pastrez tot timpul suficient de aproape cat sa iti vad chipul in momente efemere, dar destul de departe, sper eu, cat sa nu te las sa vezi ca sunt atat de mult acolo. Si amintindu-i pe cei care mi-au cultivat cele cateva trasaturi frumoase, eu vreau sa fac asemeni lor cu persoanele din jurul meu, vreau sa dau mai departe aceste particularitati ale caracterelor, printre care cea mai importanta este de departe bunatatea sufleteasca, ce lipseste prea multora acum, si ii macina prea tare pe cei care o poarta, dar cu o dorinta egoista vreau sa o dau mai departe, deoarece din bunatate lumea va inflori, iar eu imi doresc ca inainte de a inceta si aceasta viata sa vad mugurii acestei flori. Un lucru nu il voi putea da mai departe, dar sper ca altii vor fi in stare sa il gaseasca, acel lucru esti tu, si nu ma refer la a te da mai departe, ci la ceea ce insemni tu pentru mine, sper ca toata lumea va gasi semnificatia asta in altcineva la un moment dat.
As vrea sa inchei acum, urandu-ti tot binele din lume, intrucat il meriti, lasand loc pentru continuarea ce nu va veni probabil niciodata, deoarece nu doresc ca aceasta scriere sa stirbeasca prea mult din timpul tau, oh tu, care te afli aici mereu, dar care vei ramane vesnica mea necititoare. La revedere!
