impersonale momente ale vietii unui om sunt acelea in care supra-aglomerarea sentimentelor acestuia il fac insensibil la orice eveniment ce se petrece in jurul sau. Incapabil de a mai simti altceva, acesta se refugiaza, lasandu-se purtat de cautarea pentru perfectiune, intr-o mare, relativ, dar insignifianta cursa contra-cronometru. Totul se pierde... omul se pierde pe sine ca persoana si totusi continua sa spere, precum mintea sa capata nuante de non-culori. Acesta se apropie de gasirea unui raspuns satisfacator, intrebarea primordiala nu mai ascunde neajunsul cunoasterii petru ca odata cu digestia persoanei sale, omul percepe gustul existentei in limitata-i viata, totul devine clar, odata cu depasirea barierelor instaurate de atat de multi ani dedicati mediocritatii in care oricand i-ar conveni sa traiasca, constiinta este pe cale sa-l atace si sa sfasaie din el bucati de carne a spiritului care si asa slabit se lupta pentru o parte de existenta in ultima instanta a memoriei. Ajuns in paragul nebuniei omul decide sa se opreasca si sa se verifice, exact cum un matematiciat isi revizuieste calculele in scopul descoperirii eventualelor greseli, erori de calcul sau orice l-ar determina sa ajunga la rezultate cu oricat mai putin precise decat adevarul, isi ia viata, o asterne pe tava autoanalizei si realizeaza ca nimic din ce a facut nu a fost gresit, renuntarea la cotidianul ce ii oferea atat de multa siguranta de sine, detasarea de efemerul simtamintelor si pasirea pe covorul apogeului evolutiei umane, ceea ce il multumeste nespus, insa persoana din el face o ultima incercare de a se remarca, pentru ca acesta este momentul mult asteptat, omul acorda atentie a ceea ce a intocmit in tot acest timp, si care il fac mandru. Constiinta il braveaza, este momentul geniului, secunda sa de eternitate, el depaseste spatiu-timp, universul existentei sale si se regaseste aici, in punctul nu atat de bine precizat, in viata acestuia fiecare particula straluceste atat de palpabil, mainile ii tremura privind scara proiectelor pe care el insusi a construit-o, care il face sa fie pe cat de mare se simte, si ce l-a adus in punctul din care se poate uita asupra lumii intregi, de unde ii poate privii pe ceilalti spunandu-le in gand cat ii sunt de inferiori, simtindu-le chiar inferioritatea cu fiecare respiratie pe care o face, cu fiecare foton ce ii atinge fruntea imbatranita prin supunerea la presiunea generata capacitatea mintii sale. Memoria omului aflata acum intr-un moment de relaxare cum nu mai intalnise de mult, exploateaza sectoare ale sale pe care nu le mai atinsese de mult, neuroni batrani care se apropiau de descompunere in asteptarea luminii divine ce nu avea sa mai vina vreodata. Incearca a fi accesate acele amintiri ale trecutului, ale tineretii sale, cand el era o persoana comoda cu sine, cand stia si traia fiecare minut pe care il avea la dispozitie dupa un bun plac dictat de nimic altceva decat pure impresii, senzatii generate de imagini, mirosuri si simturi pe care acesta le activa, in necontenita cautare a noilor experiente, isi dorea pe atunci sa simta si sa cunoasca lucrurile care il pot face fericit, care sa-i dea ce ii este vital existentei, ce i-ar bucura inima, lasandu-i un zambet starutior pe buze in fiecare unire a pleoapelor la venirea intunericului, dar si la deschiderea acestora in dimineata imediat urmatoare, odata cu ivirea zorilor si primele miscari ale zilei ce incepea cu el. Pe atunci era o viata ce-l facea sa se simta sanatos intr-un mod de care nu avea cum sa fie constient, dar era o parte din fericirea ce-l urma zi de zi, oriunde se ducea, si ce urma sa faca, careia nu ii oferea niciodata atentie sau importanta. Considera ca aceasta nu este ceea ce cauta, este numai un factor al mediocritatii pe care neputand sa-l inlature din toata fiinta umana, avea sa-l elimine numai din el, pentru ca a face o schimbare marcanta, trebuie sa inceapa cu el. Acesta a fost momentul in care constiinta sa a inceput sa lucreze spre a-i dematerializa fiinta, spre a-i creea un statut invulnerabil la sentimente, pentru a-l perfectiona. El de unul singur isi cauta cheia succesului, a geniului ce a devenit eul sau, facandu-l din nou sa se apropie de acea parte a sinelui, unde propria-i persoana care candva avea sentimente si traia prin ele, este secatuita de lupta cu mintea a carui pragmatism a inlaturat oricare alta preocupare din drumul ei spre atingerea de noi idealuri care nici nu-i erau clare la inceput, aici asteapta latura sa spirituala sa fie redescoperita. Fiinta din el simte ca trebuie sa caute mai adanc in substraturile prafuite ale memoriei sale, acelea pe care le adusese ca sacrificiu uitarii, iar pe masura ce mintea geniala a acestuia strabatea spre informatiile de mult aflate sub semnul timpului, vechii neuroni brazdati iarasi de lumina gandirii, de fluxul atat de puternic, dar vital totodata al acesteia, se descompun aducandu-i omului o vaga senzatie a ce a trait la un moment dat. In sufletul pustiit al omului apare sentimentul, ceea ce candva era atat de normal sa se afle acolo, un sentiment pe care nu putea sa-l recunoasca, devenise incapabil de a mai realiza altceva in afara de faptul ca a simtit. In acelasi fel in care fluxul energetic i-a inundat aria neuronala inexistenta acum, coboara prin ultimele descarcari nervoase spre locul in care de obicei acesta percepea, cu ere in urma, sentimentele care-i erau atat de banale, spre inima. La atingerea acesteia, descarcarea se dovedeste la fel de puternica, culminand cu forta cu care era acum capabil sa gandeasca, intensitatea cu care curentul cerebral loveste micuta inima ce are rolul de a mai furniza doar oxigenul pentru creierul pe care l-a hranit atata timp si care acum si se indreapta impotriva-i, se dovedeste fatala. Intrucat mana stanga este in prima legatura cu inima, aceasta cedeaza prima, iar dreapta ce i-a servit in utilizarea stiloului intreaga sa viata deprinsa numai cu aceste miscari, se asterne acum pe piept, lasand omul sa simta usor mai atenuat sfarsitul ce se apropie. Omul isi aduce sub o sfortare a intregii sale fiinte, concentrarea spre a mai gandi odata, proces ce i se pare acum atat de greu, desi il facuse la un nivel mult mai inalt pana atunci. Se contureaza idei in mintea omului, ale caror autor, cu o precizie axiomatica le realizeaza legaturi una de cealalta, asa cum deprinse de-a lungul timpului... "Am plecat spre a cauta perfectiunea, negand totul, incercand sa descopar ceva nou, diferit de ce era pana atunci si cunoscusem toata viata, dar avand un scop atat de imprecis incat nici nu imi dadeam seama, decat in apropierea ultimelor clipe, am numit tot ceea ce am gasit in cautarile mele ca fiind ceea ce caut, si neintrebandu-ma daca nu cumva ceea ce am gasit nu trebuia sa fi voit a cauta vreodata. Incomplet e felul cum imi inchei viata, dar sentimentul imi aminteste de faptul ca la un moment dat am sperat. Era ceea ce ma motiva. Am gresit cand am ales sa o schimb pe mandria de a reusi, si asta transforma eternul in efemer si orbeste geniul."
Omul realizand astfel locul unde eronase calculele existentei sale, cand a facut cele mai importante decizii dobandeste resemnarea, si se impaca acum cu el. Pe fata omului apare astfel zambetul, pe care de mult nu-l mai vazuse alaturi de propria imagine, si pe care nici acum nu mai are ocazia sa il priveasca, dar reuseste sa-l simta prin durerea profunda a fiintei sale ce porneste din centrul pieptului sau.
Iar sfarsitul i se infatiseaza...
