A inceput
acum ceva timp sa vina toamna. Vantul sufla cu putere, luand cateva din
frunzele lasate prada inertiei si le ridica in aer, facandu-le sa se confunde
inre ele, le duce prin soare si ploaie, pana la un moment dat cand alte vointe
mai puternice se hotarasc sa le imprastie in alte directii necunoscute.
Asa a
fost si toamna mea, o toamna cu totul deosebita, ce a refuzat categoric sa
ramana doar ca o parte a amintrilor de nepatruns dupa o oarecare trecere a
timpului. Acest anotimp m-a facut sa percep senzatii despre care nu as fi
inclinat vreodata sa cred ca le pot percepe. Mereu am crezut ca un anotimp atat
de schimbator nu are cum sa imi placa, am crezut si ca acesta ma va face
nefericit iar in privinta asta am avut partial dreptate, intrucat mi-a aratat
ca nu sunt o persoana comuna, cum nici toamna nu este un anotimp banal...
Ajunsesem sa simt comuniunea om-natura, despre care am crezut ca este doar un
cliseu folosit pentru inbogatirea limbajului artistic, prin intermediul ei,
care a inceput sa ma influenteze inca de la sfarsitul lui iulie.
