II.
Călăuza
Mă plimbam de ceva timp pe plajă și deja a începuse să devină monoton. În jurul meu totul era la fel, nisipul strălucea roșiatic sub razele palide ale soarelui. Mă plimbam pe malul mării, analizam scoici, mă uitam la valuri, le lăsam să-mi cânte în timp ce eu visam cu ochii deschiși. Cât timp am să mai stau aici? Oare nu sunt lucruri mai interesante de văzut? Astea erau doar câteva astfel de formulări ale aceleiași întrebări care mă bântuiau. Eram plictisit.
După încă o perioadă prea lungă de timp pierdut în care tot ce am făcut a fost să dau ture si sa incerc sa invat cat mai bine imprejurimile. Uitandu-ma la mare, in spatele meu era un desert de nisip aproape, nimic distinct, nimic important. La fel si in fata, doar ca de data aceasta desertul era facut din apa.
Cand totul e la fel, desi fiecare lucru in parte este diferit, de la un graunte de nisip care difera de grauntele vecin, la scoici cu diverse colorituri si imperfectiuni, la valuri de diferite forme si marimi, sau de la cantecul vantului care mereu fluctueaza pana la razele nesigure ale soarelui, omul se plictiseste. Privind de sus, din departare, fiecare din lucrurile acestea atat de diferite devine la fel si nimic nu mai are un scop.
Asa am ajuns sa ma pierd pe plaja aceasta, printre lucruri la fel, dar diferite, sa imi pierd calmul pe care nu l-am gasit niciodata. Am decis sa plec, sa caut si altceva, atunci a fost de fapt momentul in care viata mea avea sa se schimbe in moduri la care nici macar nu ma puteam gandi. Am inceput sa alerg, in partea dreapta a plajei, in partea stanga a marii. Am inceput sa alerg la dreapta. Nu stiam daca asta insemna nord sau sud sau orice alt punct cardinal, pentru ca nu am vazut niciodata soarele sa rasara sau sa apuna cu adevarat. In fond, cine l-a vazut vreodata?
Nu imi amintesc exact cat am alergat, nici nu as fi putut spune vreodata cu exactitate pentru ca timpul nu se scurge la fel pentru toti. Ceea ce e acum o secunda, uneori poate fi o ora, o viata venita sau plecata si pana la urma ce e secunda, ora sau viata? Avem niste unitati de masura pentru cel mai abstract lucru din univers, timpul, iar mai presus de timp nimeni nu poate spune ce este, desi de multe ori incercam.
Am alergat o vreme pana am obosit sa alerg, asa ca m-am aruncat in mare si am inceput sa inot. Mai degraba sa plutesc in deriva, dar parea sa fie directia cea buna, mergeam spre dreapta plajii in continuare. Am plutit o perioada cu usurinta prin apa sarata, am mai dat din maini si din picioare cand m-am simtit mai sigur pe mine si odihnit, apoi am continuat sa plutesc. Cu timpul soarele s-a pierdut, desi nu as putea spune ca l-am vazut apunand. Stelele mi-au luminat calea in continuare prin apa licarind. Am mers ghidat de ele, de un luceafar al lumii asteia ciudate, de niste care pe galaxia fara nume, impins dintr-o parte de cate un val mai agitat. Am continuat sa merg si sa ma zbat din rasputeri cu gandul de a ajunge departe, de a ajunge intr-un loc diferit pana intr-acolo cand nu mai stiam daca inot in nisip sau alerg prin mare. Am continuat pana ce nu am mai putut sa mai continui.
La un moment dat m-am trezit intr-un loc unde nu pot spune ca nu m-am mai aflat vreodata. M-am trezit pe plaja, pe aceeasi plaja, cu fata in acelasi nisip pe care nimeni nu-l putea distinge de celalalt, chiar daca nimeni nu mai era acolo in afara de mine. Mainile imi erau amortite, iar picioarele inca nu ma puteau ajuta sa ma ridic. Cu greu m-am intors pe spate, pe plaja deja fierbinte, incalzita de soarele ce acum ma biciuia din inaltul cerului. Aproape ca am simtit cum mi se contracta pupilele orbite de acesta lumina neasteptata. Cand in sfarsit mi-am adunat energia necesara pentru a ma ridica din nisip, am realizat ca nu mai sunt singur pe plaja.
In fata mea se afla acum o alta persoana. Aproape ca am uitat cum este sa mai intalnesti pe cineva, chiar daca, sincer fiind cu mine, nu am stiut niciodata. Parea sa fie o femeie imbracata intr-o roba maronie ce ii acoperea tot corpul, protejand-o de soare. S-a apropiat putin si si-a indepartat gluga, lasand sa i se vada parul de un gri usor auriu, decolorat de soare si fata calda, brazdata de cateva riduri timide. Cu o voce la fel de calda, prietenoasa si plina de blandete imi spune un...
- Bine ai venit, Mihai!
- Saru'mana! Nu stiu daca ai remarcat dar sunt aici de ceva vreme. Unde ai fost tu pana acum?
Ii raspund eu cu o atitudine rautacioasa asemeni unui om care deabea a fost trezit din somn, evident fara voia lui.
- Am remarcat, dar vreau sa iti spun, Mihai, ca tu ai venit la mine, eu am fost mereu aici. De ce m-ai cautat?
O privesc pentru cateva secunde confuz, apoi ii spun ca si cum mi-as fi adus aminte brusc:
- Marina, ti-am furat numele!
- Stiu, dar nu asta este important acum. Ai vrut sa ma vezi...
Am continuat sa vorbim asa o perioada, fiecare pe limba lui, pana am simtit ca nu mai avem ce discuta, ceea ce a fost relativ putin, pentru ca nu poti vorbi foarte mult despre nimicurile care nu se intampla pe o plaja pustie. Ea m-a invatat cum sa merg astfel incat sa nu epuizez niciodata, m-a condus pe plaja o vreme, mi-a aratat drumul printre siragurile de scoici, pe faleza de stanci ascutite, cum sa inot pe deasupra coralilor si cum sa ma feresc de soarele ametitor. De asemena mi-a spus sa nu ma iau niciodata dupa stele, ele sunt de multe ori acolo ca sa ne incurce si chiar daca pare ca au reusit sa ajunga sus, nu inseamna ca drumul pe care ele mi-l arata este intotdeauna cel drept. M-a mai asigurat de faptul ca nu trebuie sa imi fac griji de ceea ce gasesc pe plaja, pentru ca m-a vazut ingrijorat dupa ce am realizat ca mai pot fi alte persoane aici.
Cand m-am simtit pregatit am pornit la drum. Acum stiam in ce directie vreau sa merg, desi nu aveam inca idee unde urmeaza sa ajung, doar ca eram gata de o altfel de calatorie. Dupa ce mi-am luat la revedere de la Marina, am plecat de-a lungul plajei. De data aceasta am simtit ca va fi diferit. Privirea mea era mai sigura, pasii mei mai apasati, iar directia pe care o urmaream era mult mai bine definita.
PSS, mai tii minte cand mi-ai spus ca trebuie sa adaug si alte personaje? La vremea aia erau, dar tu nu le-ai vazut. Acum am adaugat personajul tau, dar fara tine.
După încă o perioadă prea lungă de timp pierdut în care tot ce am făcut a fost să dau ture si sa incerc sa invat cat mai bine imprejurimile. Uitandu-ma la mare, in spatele meu era un desert de nisip aproape, nimic distinct, nimic important. La fel si in fata, doar ca de data aceasta desertul era facut din apa.
Cand totul e la fel, desi fiecare lucru in parte este diferit, de la un graunte de nisip care difera de grauntele vecin, la scoici cu diverse colorituri si imperfectiuni, la valuri de diferite forme si marimi, sau de la cantecul vantului care mereu fluctueaza pana la razele nesigure ale soarelui, omul se plictiseste. Privind de sus, din departare, fiecare din lucrurile acestea atat de diferite devine la fel si nimic nu mai are un scop.
Asa am ajuns sa ma pierd pe plaja aceasta, printre lucruri la fel, dar diferite, sa imi pierd calmul pe care nu l-am gasit niciodata. Am decis sa plec, sa caut si altceva, atunci a fost de fapt momentul in care viata mea avea sa se schimbe in moduri la care nici macar nu ma puteam gandi. Am inceput sa alerg, in partea dreapta a plajei, in partea stanga a marii. Am inceput sa alerg la dreapta. Nu stiam daca asta insemna nord sau sud sau orice alt punct cardinal, pentru ca nu am vazut niciodata soarele sa rasara sau sa apuna cu adevarat. In fond, cine l-a vazut vreodata?
Nu imi amintesc exact cat am alergat, nici nu as fi putut spune vreodata cu exactitate pentru ca timpul nu se scurge la fel pentru toti. Ceea ce e acum o secunda, uneori poate fi o ora, o viata venita sau plecata si pana la urma ce e secunda, ora sau viata? Avem niste unitati de masura pentru cel mai abstract lucru din univers, timpul, iar mai presus de timp nimeni nu poate spune ce este, desi de multe ori incercam.
Am alergat o vreme pana am obosit sa alerg, asa ca m-am aruncat in mare si am inceput sa inot. Mai degraba sa plutesc in deriva, dar parea sa fie directia cea buna, mergeam spre dreapta plajii in continuare. Am plutit o perioada cu usurinta prin apa sarata, am mai dat din maini si din picioare cand m-am simtit mai sigur pe mine si odihnit, apoi am continuat sa plutesc. Cu timpul soarele s-a pierdut, desi nu as putea spune ca l-am vazut apunand. Stelele mi-au luminat calea in continuare prin apa licarind. Am mers ghidat de ele, de un luceafar al lumii asteia ciudate, de niste care pe galaxia fara nume, impins dintr-o parte de cate un val mai agitat. Am continuat sa merg si sa ma zbat din rasputeri cu gandul de a ajunge departe, de a ajunge intr-un loc diferit pana intr-acolo cand nu mai stiam daca inot in nisip sau alerg prin mare. Am continuat pana ce nu am mai putut sa mai continui.
La un moment dat m-am trezit intr-un loc unde nu pot spune ca nu m-am mai aflat vreodata. M-am trezit pe plaja, pe aceeasi plaja, cu fata in acelasi nisip pe care nimeni nu-l putea distinge de celalalt, chiar daca nimeni nu mai era acolo in afara de mine. Mainile imi erau amortite, iar picioarele inca nu ma puteau ajuta sa ma ridic. Cu greu m-am intors pe spate, pe plaja deja fierbinte, incalzita de soarele ce acum ma biciuia din inaltul cerului. Aproape ca am simtit cum mi se contracta pupilele orbite de acesta lumina neasteptata. Cand in sfarsit mi-am adunat energia necesara pentru a ma ridica din nisip, am realizat ca nu mai sunt singur pe plaja.
In fata mea se afla acum o alta persoana. Aproape ca am uitat cum este sa mai intalnesti pe cineva, chiar daca, sincer fiind cu mine, nu am stiut niciodata. Parea sa fie o femeie imbracata intr-o roba maronie ce ii acoperea tot corpul, protejand-o de soare. S-a apropiat putin si si-a indepartat gluga, lasand sa i se vada parul de un gri usor auriu, decolorat de soare si fata calda, brazdata de cateva riduri timide. Cu o voce la fel de calda, prietenoasa si plina de blandete imi spune un...
- Bine ai venit, Mihai!
- Saru'mana! Nu stiu daca ai remarcat dar sunt aici de ceva vreme. Unde ai fost tu pana acum?
Ii raspund eu cu o atitudine rautacioasa asemeni unui om care deabea a fost trezit din somn, evident fara voia lui.
- Am remarcat, dar vreau sa iti spun, Mihai, ca tu ai venit la mine, eu am fost mereu aici. De ce m-ai cautat?
O privesc pentru cateva secunde confuz, apoi ii spun ca si cum mi-as fi adus aminte brusc:
- Marina, ti-am furat numele!
- Stiu, dar nu asta este important acum. Ai vrut sa ma vezi...
Am continuat sa vorbim asa o perioada, fiecare pe limba lui, pana am simtit ca nu mai avem ce discuta, ceea ce a fost relativ putin, pentru ca nu poti vorbi foarte mult despre nimicurile care nu se intampla pe o plaja pustie. Ea m-a invatat cum sa merg astfel incat sa nu epuizez niciodata, m-a condus pe plaja o vreme, mi-a aratat drumul printre siragurile de scoici, pe faleza de stanci ascutite, cum sa inot pe deasupra coralilor si cum sa ma feresc de soarele ametitor. De asemena mi-a spus sa nu ma iau niciodata dupa stele, ele sunt de multe ori acolo ca sa ne incurce si chiar daca pare ca au reusit sa ajunga sus, nu inseamna ca drumul pe care ele mi-l arata este intotdeauna cel drept. M-a mai asigurat de faptul ca nu trebuie sa imi fac griji de ceea ce gasesc pe plaja, pentru ca m-a vazut ingrijorat dupa ce am realizat ca mai pot fi alte persoane aici.
Cand m-am simtit pregatit am pornit la drum. Acum stiam in ce directie vreau sa merg, desi nu aveam inca idee unde urmeaza sa ajung, doar ca eram gata de o altfel de calatorie. Dupa ce mi-am luat la revedere de la Marina, am plecat de-a lungul plajei. De data aceasta am simtit ca va fi diferit. Privirea mea era mai sigura, pasii mei mai apasati, iar directia pe care o urmaream era mult mai bine definita.
PSS, mai tii minte cand mi-ai spus ca trebuie sa adaug si alte personaje? La vremea aia erau, dar tu nu le-ai vazut. Acum am adaugat personajul tau, dar fara tine.
