Pe om l-a durut femeia

Pe om l-a durut femeia... Atât de tare încat a trebuit să-i fie extirpată dintre coaste şi remodelată ulterior cu o graţie divină, atât de frumoasă pentru el, încat acesta a cerut-o înapoi. Dar pentru suferindul om, revenirea femeii se materializează sub forma unei prezenţe ce nu va mai ajunge vreodata la acelaşi statut de existenţă unitară pe care o constituiau la început. Ea este acum o fire instabilă, ce suprimă cu estetica şi cu insăşi feminitatea ei, ratiunea barbatului, acesta reducandu-şi viata in jurul unui numar niciodata precis de dorinţe pe care, asemeni unui duh a carei lampă trebuie frecată uneori, i le indeplineşte.

Apoi femeia, conform aceleiaşi existenţe volatile, cu care se infaţişează axiomatic aproape, barbatului, pleacă lăsând acest specimen neobosit parcă în a-şi consuma propria nefericire, să se macine, acuzându-l totodată de incompetenţa lui în a se bucura de latura frumoasă a vieţii, şi de faptul ca îşi arată un comportament aproape ingrat faţă de Salvatorul care i-a extirpat femeia, deşi absenţa acesteia continuă sa-l doara...